09 noiembrie 2014

Politichie

Atat am de spus (deocamdata) despre turul II al alegerilor prezidentiale din 2014.


Read More...

16 ianuarie 2011

I'm 30...Now what?

Am ajuns si aici desi, uitandu-ma peste inscrierile din jurnalul meu personal de acum 10 ani, nu credeam ca e posibil, dat fiind caracterul meu cel putin ciudat si personalitatea mea incretita.

Spuneam unor prietene saptamana trecuta ca, desi nu sunt nici casatorita, n-am nici copii (spre dezamagirea mamei) si nici un job bine platit (ma inscriu in cei 80% de profesionisti din domeniul caritabil si care invart milioane pe hartie in beneficiul persoanelor vulnerabile, fara sa pastreze comision) ma simt mai bine ca nicioadata. 

Am cel mai bun partener de viata, planuri mari de viitor, increderea ca sunt foarte buna la ceea ce fac si ca pot sa fac orice-mi doresc, si multi oameni cu capul pe umeri in jurul meu care sa-mi atraga atentia cand incep sa o iau (iarasi) razna. Si mi se pare ca nu am aratat niciodata mai bine ca la 30 de ani, asta mai ales pentru ca in anii tineretii, ca fiecare adolescent ratacit pe drumurile vietii, pierdeam zile intregi dand vina pe tenul meu complicat si parul greu de imblanzit pentru lipsa de prezenta sociala.

Dar ma intreb cat la suta din lucrurile astea asa minunate si extraordinare pe care le simt acum se datoreaza realitatii si cate procente se datoreaza, inevitabil, celor 30 de ani. Multe femei la varsta mea ajung sa aprecieze lucrurile cu adevarat importante in viata si sa se iubeasca pe sine asa cum sunt. Cele care nu o fac si mai alearga inca dupa cai verzi pe pereti si viata de fotomodel ar face bine sa se trezeasca cat mai repede pentru ca altfel impactul va fi devastator cand realitatea ridurilor si a pielii inflexibile le va lovi peste cativa ani.

Mi-a spus cineva (sau poate am citit undeva) ca fericirea nu e un tel in sine ci o calatorie, un drum anevoios catre o stare superioara de multumire sufleteasca si satisfactia ambitiei, tenacitatii, experientelor si energiei dovedite de-a lungul drumului, privite in retrospectiva. Asa ma simt eu la 30 de ani. Dupa multe standarde nu am realizat nimic in viata pana acum. Dupa standardele mele insa am  parcurs un traseu extraordinar de cand am implinit 20 de ani si pana astazi, si ce conteaza mai mult e ca ma asteapta o calatorie cel putin la fel de fascinanta si interesanta de acum incolo si n-am fost niciodata mai bine pregatita sa incep o noua etapa a vietii mele decat sunt acum.

So.....30's! Bring it on! 


Read More...

09 ianuarie 2011

Trenule, nebunule...

In Decembrie, in drumul nostru catre Romania, ne-am oprit in cateva orsae europene sa savuram putin atmosfera autohtona de Craciun din fiecare tara.

Ce m-a surprins cel mai mult a fost trecerea graduala si aproape neobservabila de la cultura vest europeana la cea est europeana, pe masura ce ne apropiam catre Romania. Vorbesc de schimbare dar, din pacate, ma refer doar la un anumit tip de schimbare: cea din bine in rau si din rau iin mai rau, asa ca poate ar fi mai bine sa folosesc cuvantul degradare. Aspectul tehnologic al acestei degradari este (banuiesc) bine cunoscut si usor de intuit, iar faptul ca in prima jumatate a calatoriei noastre (Londra-Bruxelles-Munchen-Viena) am avut parte de trenuri foarte performante, cu toate facilitatile de bord demne de clasa I (desi noi calatoream standard) si cu un serviciu pentru clienti de inalta calitate nu cred ca suprinde pe nimeni. Faptul ca aceste trenuri au inceput sa sufere de rugina, toalete infundate, fum de tigara persistent si lipsa de profesionalism din partea personalului ferovier cu cat ne departam mai mult de frontiera vestica a Ungariei, indreptandu-ne catre Bucuresti, a fost la fel de iminent si nesurprinzator.

Ce a fost suprinzator insa a fost schimbarea graduala a atitudinii oamenilor, concomitent cu schimbarea calitatii serviciilor feroviere. 

La ghiseul din gara Bruxelles Midi am fost intampinati de o doamna foarte amabila care ne-a raspuns clar la intrebari, ne-a dat informatii suplimentare si s-a si oferit sa ne faca o copie a orarului solicitat pe care sa o luam cu noi. 

La Munchen deja atitudinea personalului de la ghiseul de informatii se racise si dupa ce-am asteptat la coada 20 de minute am fost expediati cu informatii clare, precise dar fara nici un fel de sugestii suplimentare care ne-ar fi usurat calatoria in perioada super-aglomerata a sarbatorilor de iarna. Cu toate acestea, personalul de pe tren ne punea la dispozitie informatii in engleza despre ce legaturi aveam la urmatoarea statie, la ce ora si daca le puteam prinde sau nu.  

La Viena ni s-a pus iarasi la dispozitie material informativ imprimat care, desi in germana, era destul de clar si usor de analizat. Fiecare ghiseul de informatii avea cel putin o persoana vorbitoare de limba engleza care putea traduce informatiile pentru noi iar anunturile pe tren se faceau, ca si in Germania si Belgia, in cel putin trei limbi de circulatie europeana. 

La Budapesta lucrurile deja devenisera mai dificile pe deoparte pentru ca nu se vorbea engleza la ghiseurile nationale iar cele internationale nu erau usor de gasit, pentru ca anunturile la intrare erau in maghiara. Cu toate astea, doamna de la ghiseu ne-a oferit informatiile necesare si un clar Enjoy your trip! 

Dar in momentul in care am parasit Budapesta pentru a ne indrepta catre Bucuresti, lucrurile se schimbasera deja radical fata de situatia de la inceputul calatoriei noastre. Pe tren nu se mai faceau nici un fel de anunturi. Daca stiai unde sa cobori bine, daca nu, nu. Daca doream informatii le-am fi putut afla probabil de la seful de tren, dar dupa ce a ne-a luat biletele, fiecare in valoare de aproape 400 de euro, fara sa ne dea vreo chitanta sau vreo dovada, si a plecat cu ele, spunandu-ne: "Cautati-ma pe peron la Bucuresti sa vi le dau inapoi!" nu am avut incredere sa-i mai solicit vreun alt fel de informatie. 

In Gara de Nord deja stiam ca nu ne va fi usor sa gasim ce cautam. Dupa ce stateam la cozi zeci de minute doar pentru a-i vedea pe altii cu ne-o iau inainte in modul cel mai flagrant si nesimtit, aflam ca trebuie sa fi mers la alt ghiseu pentru informatia necesara, si ala la fel de nemarcat ca si primul. Intuitia s-a dovedit mai mult decat necesara pentru ca sursele de informatii erau de negasit. In sfarsit am ajuns la ghiseul necesar dar cand am cerut detalii despre urmatoarele trenuri catre Galati, am fost sfatuita sa le memorez pentru ca doamna care papagalicea in fata mea mersul trenurilor cu peste 30 de cuvinte pe secunda, era de fapt in mijlocul unei conversatii personale pe telefonul mobil, si nu avea timp sa le scrie pe hartie pentru mine. 

Apogeul l-am atins in gara la Braila cand, dupa ce fusesem instiintati la Bucuresti ca Rapidul de 11.30 fusese scos din circulatie dar cel de 9.45 era inca in traseu, am fost intampinati la ghiseu de catre un anunt cu litere mari care indica exact contrariul. Biletul primit de la casa spunea si el un alt lucru. Cand am cerut explicatii mi s-a raspuns cu o alta intrebare, clara si la obiect: "Vrei biletul sau nu; ce nu-ti convine?"

Read More...

14 noiembrie 2010

Farmers'/peasants' market vs supermarket

Desi de obicei nu ma complac in activitati caracteristice clasei sociale neo-burgheze, duminica dimineata prefer sa-mi beau cafeaua intr-o cafenea locala, si apoi sa-mi caut cina pe tarabele din piata fermierilor (farmers' market).

O fac numai duminica, si doar o data la doua saptamani, pentru ca dupa cum va inchipuiti, produsele din piata de fermieri sunt mult mai scumpe decat cele din supermarket. Pentru ca cele mai multe produse vandute acolo nu sunt importate din Chile sau Egipt, mi s-ar parea logic ca ele sa fie mult mai ieftine, provenind din ferme din apropierea Londrei. Pretul platit pentru transportul acestora de la ferma respectiva care se afla la max 100 de mile de Londra comparativ cu pretul produselor aduse de peste mari si tari, de pe continente indepartate, ar trebui sa fie mult mai mic pentru ca distanta calatorita e mult mai mica. Dar culmea, nu e asa, pentru ca produsele importate de supermarket-uri din Africa sau America de Sud sunt cumparate local la preturi derizorii (stiati ca pentru fiecare kilogram de banane cumparat in Europa la 1,5 euro fermierii sud americani nu primesc decat 4 eurocenti, restul intrand in buzunarele marilor proprietari de supermarket-uri?), supermarket-urile isi permit sa le vanda  sub pretul pietei.

Bineinteles ca nu poti cumpara banane produse in Anglia, dar situatia descrisa mai sus este caracteristica si altor fructe si legume, cum ar fi pastai verzi, dovlecei, asparagus etc pe care supermarket-urile prefera sa le importe decat se le cumpere de la producatorii locali. Va imaginati astfel ca supermarket-urile distrug economia locala pentru ca intre ei, detin monopolul asupra pietei de fructe si legume mondiale si isi permit sa faca tranzactii ridicole si sa urce/coboare preturile dupa cum le convine, ca sa adune cat mai mult profit.

Si asta se intampla in prezent si in Romania, unde pietele de tarani din orice oras se vad impinse tot mai mult la marginea economiei din cauza supermarket-urilor. Majoritatea populatiei in Romania prefera sa-si faca piata in supermarket decat in piata de tarani, tocmai pentru ca produsele sunt frumos impachetate si frumos prezentate in raft. Indraznesc sa spun ca Romania post-decembrista inca se mai afla sub magia capitalismului vest european si isi neglijeaza in mod constient producatorii autohtoni. 

Anglia a trecut prin faza asta acum 20 de ani iar in ziua de astazi, oamenii isi fac din ce in ce mai des cumparaturile din piata de fermieri/tarani pentru ca produsele sunt locale (ceea ce inseamna locuri de munca in agricultura), sunt organice (sau bio, sau ecologice sau cum vreti sa le mai numiti), nu sunt impachetate in plastic si celofan (si contribuie astfel la proteajarea mediului inconjurator) si cel mai important, nu contribuie la ingrosarea buzunarului vreunui magnat avid de bani si lipsit de scrupule. Dar desteptarea asta vine la un pret, un pret destul de mare comparativ cu pretul de supermarket, tocmai pentru ca producatorii locali nu produc la scara la care produc supermarket-urile si astfel nu-si permit aceleasi preturi mici.

Sfatul meu catre cei care locuiesc in Romania: nu va lasati orbiti de reducerile din supermarket-uri, de culoarea artificiala a multor produse din raft si de fasaitul celofanului in care sunt impachetate pentru ca mult dintre acele produse sunt modificate genetic ca sa apara cat mai mari si mai frumoase, si imbacsite cu tot felul de produse chimice care sa le faca sa creasca mai repede si sa le pazeasca de boli si paraziti. In schimb indreptati-va atentia catre taranii din piata care inca mai vand fructe si legume din gradina din spatele casei sau de pe parcela de pamant pe care o muncesc cu sudoare toata vara, doar cu sapa si cu apa, pentru ca nu isi permit pretul exorbitant al pesticidelor si ingrasamintelor chimice. In Romania inca se mai gasesc produse ieftine, bune si autohtone - bucurati-va de ele cat mai puteti pentru ca peste 20 de ani, cand lumea isi va da seama ca rosiile din supermarket nu au acelasi gust cu cele de gradina si mai sunt si cancerigene sin cauza pesticidelor cu care sunt tratate, va fi prea tarziu!

Read More...

30 octombrie 2010

De ce nu se implica romanii in actiuni caritabile?

Dupa venirea mea la Londra am decis sa urmez o cariera in domeniul
caritabil si tot de atunci traiesc cu convingerea ca daca fiecare
dintre noi s-ar gandi mai putin la sine si mai mult la cei din jur, am
trai intr-o societate mult mai buna decat cea curenta.

M-am hotarat sa muncesc in acest domeniu din doua motive. Primul se regaseste in repulsia pe care o simt impotriva inegalitatii sociale cu care sistemul
capitalist ne-a obisnuit. Ai capital = ai bani = ai o viata decenta. Nu ai
capital = nu ai sanse de viata decenta. Si asta se vede mai ales in
tarile in curs de dezvoltare unde miii de oameni sunt lasati sa moara
zilnic doar ca viata lor simpla nu contribuie cu nimic la acumularea
de capital international.

Al doilea motiv se ragesteste in demnitatea si integritatea personala:
n-as putea petrece opt ore la munca in fieecare zi, stiind ca toata
munca mea nu face decat sa aglomereze si mai mult buzunarul vreunui
patron/proprietar care face bani grei din sudoarea mea si a celorlalti
angajati, si care nici macar nu ma cunoaste si n-a venit nciodata
sa-mi stranag mana si sa-mi zica buna ziua.

Trebuie sa recunosc ca daca as fi locuit in orice alta tara din lume,
probabil nu as fi avut aceleasi oportunittati de a-mi dezvolta cariera
in acest domeniu, asa cum se intampla in UK, si cu atat mai putin in
Romania. Asta se datoreaza faptului ca in UK oamenii sunt obisnuiti sa
doneze bani pentru diferite cauze caritabile si din diferite motive:
pentru ca pot, pentru ca le pasa, pentru ca au prea multi bani si n-au ce face cu ei,
pentru ca prietenii lor sunt implicatii in astfel de activitati,
pentru ca stiu pe cineva apropiat care a trecut printr-o situatie
dificila si a primit ajutor de la una sau mai multe din organizatiile
caritabile pe care ei le pot ajuta cu donatii la randul lor, s.a.m.d.

Pe cat de multe sunt motivele care ii fac pe britanici sa doneze bani
unor cauze etice si morale in care cred, pe atat de multe sunt
motivele pentru care acelasi lucru nu se intampla in restul Europei.
Sau daca se intampla, nu se intampla cu aceeasi intensitate.

In Romania, sectorul caritabil a inceput abia abia sa se miste. Mai
intai au fost marile organizatii internationale ca UNICEF si Salvati
Copiii care si-au facut aparitia pe teritoriul si-n peisajul
non-profit din tara noastra. Toate "vedetele" din breasla Andreei
Marin s-au ingramadit sa devina ambasadori ai acestor organizatii
caritabile, ca sa aibe ce sa mai adauge la portofoliu. Dar romanii tot
nu au invatat sa dea, cu bunatate si cu toata inima.

Apoi au aparut micile organizatii locale sau teritoriale, care,
strivite sub ineficienta birocratica atat de caracteristica
administratiei publice din Romania, s-au impotmolit inca de la
inceput, inainte de a avea sansa sa faca ceva sau sa ajute pe cineva.
Romanii, din nou, au ratat sansa de a dona bani din suflet si de a-si
aduce contributia la efortul public comun de a schimba starea
lucrurilor in Romania.

De cativa ani incoace, nume mari si colorate de corporatii
multi-nationale si firme private internationale isi motiveaza
angajatii sa ia parte la diferite evenimente in scop caritabil, dar nu
pentru a schimba atitudinea romanilor fata de donatii si alte
variante de interventie caritabila, ci pentru ca asa le dicteaza codul
intern de responsabilitate sociala. Si romanii iau parte la evenimente
sociale minunate, beau o bere, isi zambesc galant, fac o poza pentru
ziare sau mai nou, pentru Facebook/Twitter, si se intorc acasa fara a
fi convinsi ca donatiile lor vor schimba lumea atat timp cat ei vor
continua sa renunte la 0.5% din salariul lunar.

Sa nu ma intelegeti gresit. Recunosc importanta situatiei economice in
care se afla peste 75% dintre romani si care nu le permite sa faca
astfel de contributii onorabile. Dar ce ne facem cu cei 25% care pot
face o contributie financiara, oricat de mica, pentru a le da o sansa in plus celor care au avut ghinionul sa se nasca in saracie, fara un picior, sau cu o boala incurabila? Si in plus, sunt foarte multi romani traind in afara
granitelor tarii care, desi expusi zilnic culturii de intrajutorare si
participare sociala din tarile de rezidenta, tot nu se grabesc
sa-si ajute compatriotii.

Am spus-o si inainte si o mai spun. Mi-e rusine cand ma uit in urma si
realizez ca dupa Revolutia din '89 primeam ajutoare din toate
colturile Europei, de la straini pe care nu-i vazusem niciodata in
viata noastra, si care totusi au avut generozitatea sa ne ajute sa
trecem peste acele momente dificile. Mi-e rusine de noi, ca neam, ca
acum cand avem posibilitatea sa ne ajutam singuri tara, fara sa mai
asteptam interventii din partea strainilor, nu avem taria de caracter
sa o facem.

Dar nu am scris acest articol ca sa arat pe cineva cu degetul. L-am scris doar ca sa fac intrebarea mea publica si poate, sa primesc niste raspunsuri pertinente. Ma intreb ce ii face pe romani sa fie atat de sceptici cand vine vorba despre a dona / imprummuta (vezi www.kiva.org) sau a ajuta intr-un fel pe cei mai putin norocosi decat ei, care nu se pot bucura de viata pe care o au. Este lipsa de incredere in diferitele organizatii caritabile sau poate faptul ca nu inteleg cum functioneaza procesul caritabil de re-distribuire de fonduri? Sau poate e lipsa de motivatie? Sau poate nu suntem obisnuiti sa ajutam pe cineva fara a primi nimic
inapoi? Sau cred romanii ca nu e datoria lor, ci datoria statului sa rezolve
problemele sociale ale natiei?

Oricum ar fi, nu cred ca putem trai linistiti in cercul
nostru limitata si stramt, indiferenti la ceea ce se intampla in jurul
nostru, pentru ca la un moment dat in viata, intr-o forma sau alta, ne va afecta si pe noi si e datoria noastra de oameni sa ne ajutam aproapele.

Oricum ar fi, mi-e greu sa inteleg de ce romanii nu sunt mai
generosi si sper ca cineva sa ma pota lamuri!

Read More...